Starling 0.10.1
După aproape jumătate de an, am urcat ultimul release de Starling pe Gemcutter, după ce Nick Quaranto mi-a dat dreptul de push pe gem-ul respectiv.
Începând de aseară, gem install starling va instala versiunea 0.10.1, fiind la paritate cu codul de pe Github.
Schimbarea majoră e că în acest moment Starling funcţionează cu ultima versiune de memcache-client şi că s-a adăugat o comandă de fetch care este non-blocking.
Pentru mai multe detalii, vizitează repository-ul de pe Github.
2009 versus 2010
Inspirându-mă dintr-un alt blog, iată ce am învăţat în anul 2009, într-o ordine relativ cronologică:
- Mi-e greu să spun “nu”. Ziua are 24 de ore, indiferent de cantitatea de entuziasm de care dai dovadă. Şi rişti să pari neserios.
- Uneori trebuie să joc la scor, nu la spectacol. După aceea, ai mai multă libertate să faci ce vrei.
- Există mai multe tipuri de oboseală.
- Schimbările radicale pot începe într-o joi după-amiaza. Nu neapărat într-o zi de luni sau în prima zi a lunii.
- Sportul e mult mai interesant atunci când îl practici. Chiar dacă înseamnă să dai la pedale timp de 4 ore pe 35 de grade Celsius şi soare puternic.
- Gesturile simple, dar frumoase, te pot ajuta să descoperi nişte persoane minunate. Care, la rândul lor, vor face gesturi simple, dar frumoase.
- Planul de acasă nu prea se potriveşte cu cel din târg. Mai ales când nu vrei neapărat să vinzi ceva.
- Oamenii şi experienţele contează mai mult decât banii. Sau cariera. Sau gărduleţul alb din faţa casei ipotecate.
- “The most beautiful things sometimes come in small packages.”
Deşi n-au trecut nici două săptămâni din 2010, lucrurile deja suna foarte bine:
- M-am alăturat echipei de la Seesmic, unde voi lucra la proiectele web-related.
- E foarte posibil să trag o fugă până în Londra. Şi Viena. Şi Roma. Scurte, de weekend.
- Fondatorii ultimului start-up la care am lucrat m-au invitat pe la ei, în California.
În rest, la mulţi ani tuturor cu care n-am apucat să vorbesc până acum! Eu, personal, am intenţii mari cu 2010, chiar dacă 2010 n-are cu mine :-)
De ce îmi place să fac sport
Recent, am citit “Pragmatic Thinking and Learning”, de Andy Hunt. O introducere excelentă despre felul în care funcţionează creierul uman, împreună cu o serie de mici trucuri pentru a îmbunătăţii performanţele acestuia.
Una din teoriile avansate în carte – şi preluate dintr-o serie de surse, cea mai frecvent citată este Drawing on the Right Side of the Brain de Betty Edwards – e că împărţirea funcţiilor cognitive în emisfere este greşită. În schimb, creierul poate funcţiona în două moduri:
- aşa-numitul mod liniar (sau L), care oferă abilităţile verbale, analitice, simbolice, abstracte, temporale, raţionale şi logice
- modul rich (mai pe scurt R), care este în esenţă non-verbal, sintetic, concret, spaţial, intuitiv şi holistic
Modul L este considerat ca fiind cel activ permanent. E acea voce pe care o auzi în capul tău când citeşti un articol din ziar, de exemplu. Modul R este asincron şi funcţionează mult în background, venind din când în când cu idei sau soluţii la probleme care par să nu aibă legătură cu activitatea din momentul curent.
Mediul în care trăim azi favorizează modul analitic de gândire, nu cel intuitiv, creativ, aşa că secretul succesului constă în a învăţa să laşi creierul să lucreze mai mult timp în modul R.
Un prim truc ar fi utilizarea unui carneţel în care să-ţi notezi diverse idei, care-ţi vin pe parcursul zilei. Şi nu trebuie să-ţi fie frică de faptul că notezi tâmpenii, pe care nu le vei mai folosi niciodată, pur şi simplu notează. Astfel îi transmiţi creierului că este OK să lucreze în modul R.
În acelaşi timp, trebuie să te înveţi să foloseşti mai puţin modul L. În carte se recomandau exerciţiile Yoga sau meditaţiile, care ar trebui să te înveţe să ai momente de linişte, fără acea voce în fundal de care ziceam mai devreme. Din acest motiv se spune că Yoga ajută la creşterea puterei de concentrare şi eşti în stare să înveţi mai uşor lucruri noi.
Personal, am întâlnit acelaşi efect în orice sport pe care l-am practicat (la nivel amator, evident). Am făcut polo, Aikido şi baschet în medii destul de competitive şi, din păcate, doar pentru câteva luni. Am învăţat să schiez relativ decent şi mă mişc OK pe un teren de tenis, iar cu bicicleta pot parcurge câteva zeci de km fără probleme. Şi, evident, toată lumea joacă fotbal.
De fiecare dată, când mă întorceam acasă, simţeam acea oboseală fizică, dar relaxare interioară. Chiar şi când am mers aproape 100 km cu bicicleta, la peste 35 de grade, pe DN1. Exerciţiul fizic mă ajuta să am o minte mai agilă.
Da, mens sana in corpore sano.
Total întâmplător, în numărul pe noiembrie din revista Bicyling este un articol numit “Riding Is My Ritalin” despre Adam Leibovitz, un student american ce îşi tratează ADHD-ul mergând pe bicicletă, renunţând la nişte pastile numite Ritalin. Turele zilnice făcute pe bicicletă l-au ajutat să devină mai calm şi să se poată concentra semnificativ mai bine.
Destul de bine, în opinia mea.
Importanţa contextului
În Canada nu prea se înjură. Nu cred că am auzit vreun cuvânt care nu şi-ar găsi locul într-un dicţionar Oxford. Lumea preferă cuvintele mai “light”, cum ar fi “darn”, de exemplu.
Efectul, însă, se păstrează.
De exemplu, tatăl meu foloseşte “shoot” pe post de interjecţie cu conotaţii vulgare. Nu pentru că ar fi prea delicat să folosească nişte cuvinte mai puternice, dar în casă mai e o fată de 12 ani şi, se ştie, copiii sunt predispuşi la a repeta cuvintele auzite de la părinţi sau bunici.
Şi-a dat cu ciocanul peste degete? “Shoot”. A tăiat o bucată de hârtie prost? “Shoot”. A zgâriat peretele când a mişcat masa? “Shoot”. Evident, şi sora mea foloseşte “shoot” într-un mod similar. A scris greşit titlul unei teme? “Shoot”. A uitat să sune o prietenă? “Shoot”. A descoperit că bluza preferată s-a agăţat atât de rău încât nu mai poate fi purtată? “Shoot, shoot, shoot”.
În România, efectul de înjurătură s-a asociat claxonului de maşină. Cu cât e mai lung, cu atât înjurătura e mai zdravănă. Mai multe claxoane, mai multe înjurături.
În ambele situaţii şi în multe altele, contextul este atât de evident încât determină mesajul, indiferent de cuvintele folosite.
Din nou: despre identitate pe web
Un amic observă că o altă persoană comentează pe diverse bloguri cu nick-ul lui. Şi, evident, se naşte următoarea întrebare: cum îmi pot asigura identitatea pe net?
Unul din proiectele Microsoft de care am fost încântat din momentul în care am auzit de el este Windows CardSpace, o alternativă microsoftiană la OpenID integrată direct în .NET Framework 3.0 şi Windows Vista.
Avantajul sistemului era că aveai suport pentru identitatea electronică direct din sistemul de operare şi era sprijinit de un gigant software, capabil să impună utilizarea CardSpace-ului la nivel global. Din păcate, suportul pentru CardSpace este cam la fel de răspândit ca vechiul Passport şi se pare că nu este o prioritate pentru Microsoft.
Între timp, OpenID a început să ia avânt şi sintagma “Login with OpenID” nu mai este o rara avis. Numărul providerilor de OpenID a crescut şi el, chiar dacă apar şi alternative proprietare, cum ar fi Google Federated Login sau Facebook Connect.
Problema e că lumea încă nu a înţeles avantajul unui sistem de management al identităţii online şi la un moment dat te trezeşti că X sau Y comentează în numele tău pe un alt blog, fără să ai un mod de a demonstra că, hei, ăla nu sunt eu. Deşi pare trivial, nu este, mai ales în ziua de azi, când un posibil angajator mi-ar putea introduce handle-ul în căsuţa de căutare de la Google şi ar putea ajunge la o pagină unde altcineva a fost un idiot în numele meu.
Soluţia tehnică implică doi paşi:
- introducerea suportului pentru OpenID la nivel de comentarii
- utilizarea funcţiei de delegare prezentă la unii provideri de OpenID
Delegarea este un concept mai puţin cunoscut, însă extrem de util. Pe scurt: în mod normal, un cont de OpenID e un URL care depinde de provider (de exemplu, andreimaxim.myopenid.com), numai că acel URL nu este legat explicit de mine, ca persoană fizică.
Delegarea îmi permite să trec site-ul meu, andreimaxim.ro, ca identificator de OpenID, după ce am adăugat următoarele linii de cod în secţiunea <head> a paginii de index de pe site-ul meu:
<link rel="openid.server" href="http://www.myopenid.com/server" />
<link rel="openid.delegate" href="http://andreimaxim.myopenid.com/" />
În momentul în care mă voi loga pe un alt site să comentez şi voi folosi OpenID, atunci proprietarul va şti că eu sunt cel care a comentat pentru că îmi poate recunoaşte site-ul sau, în cel mai rău caz, mă poate căuta pe Google.
Majoritatea site-urilor mari oferă conturi de OpenID, singurele excepţii notabile fiind Twitter, Facebook şi LinkedIn (în principiu, dacă nu ai site, cont de IM, Twitter, pagină pe Facebook sau un profil pe LinkedIn nu prea exişti pe internet).